Cu "mocofanita" pe valea Vaserului

Telefonul piuie enervant luandu-si in serios rolul de ceas desteptator. Ma uit la el dorindu-mi din toata inima sa-l fi pus cu o jumatate de ora mai devreme. In zadar, este fix sapte fara zece. Doamna de la receptie ne intinde amabila micul dejun pregatit "pentru drum" - patru sandwich-uri mare invelite in staniol. Ne suim in masina si p-aci ti-e drumu.Ajungem la statia de mocanita la opt fara un sfert, exact la cat ne spusese baiatul amabil de la casa de bilete cu o seara inainte. Cumparam bilete (25 RONi bucata), ascultam ultimele instructiuni - "Va avea opriri de 5-10 minute pe traseu pentru alimentare cu apa si eventuale manevre" si pornim sa cautam un loc. Trenuletul este ticsit de lume inca de la acea ora a diminetii (cu trei sferturi de ora inainte de plecare oficiala). Pe cele trei vagoane platforma nu mai este loc, asa ca ne multumim cu un loc intr-un vagon normal care, judecand dupa aspect, ne putea fi cu succes bunic. Odata gasit locul plec sa vad ce se intampla pe afara. Vanzoleala multa, doi oameni s-au luat la cearta ca unul se asezase pe bancheta rezervata sefului; se face scandal, se ameninta cu OPC (nu exista locuri rezervate in mocanita) dar pana la urma spiritele se calmeaza. Intr-un nor de fum apare locomotiva; brusc, toata lumea scoate orice dispozitiv de captat imagini - telefon mobil, camera video, aparate de fotografiat si incepe sa filmeze/pozeze atasarea locomotivei. Un individ cu un ditamai Nikon la gat lua pozitii profesionale beneficiind de lumina diminetii. Am participat si eu la frenezie, doar dupa ce locomotiva a fost atasata, ocazie cu care am observat ca pe locul unde pusesem un genunchi jos pentru un unghi mai inedit erau urzici. Dupa ce momentul "acuplarii" a trecut a reinceput imbulzeala la "locurile bune". Cu noi in vagon s-au urcat inca vreo 10 insi (trei familii) care a inceput sa se simta ca acasa si sa faca glumele tipic zonei. Intr-un mod absolut ciudat, nu au fost deranjanti de loc.La ora opt si jumatate fix locomotiva denumita "Mariuta" a scos trei fluiere scurte avertizand populatia zonei ca urmeaza sa plece. Toti cei care mai erau pe afara pentru o ultima poza sau pur si simplu ca nu aveau stare au sarit la locurile lor. Inca un fluier si toata hardughia se pune in miscare intr-un nor de fum acompaniat de un zgomot infernal. Surprinzator, dupa vreo 20 de metri prinde chiar viteza si trece fluierand vesela si pufaind pe langa triaj. Deodata totul incepe sa incetineasca; si tot incetineste... Un om alearga pe langa vagon, sare in cel din spatele nostru si incepe a invarti la o manivela, pana ne oprim de tot. Mariuta, in goana ei nebuna, pierduse vagoanele pe drum si acum trebuia sa se intoarca vreo 200 de metri (enorm pentru viteza ei, credeti-ma pe cuvant) ca sa-si reia povara; se rade, se glumeste, se injura.Odata vagoanele reatasate continua drumul nostru cu Mariuta opintindu-se si tragand dupa ea cele 6 vagoane pline de oameni dornici de plimbare. Trecem pe langa casute, pensiuni, gradini; oamenii ne fac cu mana, unii de prin vagoane raspund. Un domn din compartiment care a mai vizitat zona incepe sa dea detalii despre aplasamentul destinatiei noastre - kilometrul 31 al traseului mocanitei, un loc numit Faina (nu am aflat forma de organizare - comuna, sat, catun, casa etc). Printre randuri aflam ca domnul este geolog sau a lucrat in domeniu, asa ca il credem pe cuvand cand zice ca zona ii e cunoscuta. La un moment dat trenuletul incepe sa incetineasca pana cand se opreste de tot - rasete, glume pe seama pierderii de vagoane, roti si alte subansamble. Singurul care a avut dreptate a fost cunoscatorul de zona care a zis ca ne-am oprit la "free shop"; intr-adevar, era ultima oprire de unde se putea procura ceva de mancare - de baut avea si pe "tren" (orice bautura 4 lei). Toata lumea cumpara, unii isi aprind tigari - e interzis fumatul in vagoane. Dupa vreo 10 minute Mariuta suiera scurt, toata lumea sare in vagoane si calatoria continua. Linia ne duce pe langa curti din care copii ne fac cu mana, depozite de cherestea, raul Vaser care curge vijelios la vale. La un moment dat ne oprim din nou. De data asta alimentam cu nisip si apa. Domnul cu ditamai Nikonul alearga pe langa tren sa faca o poza la "nu stiu ce". Ajunge in fata si incepe sa-i alinieze pe mecanici ca sa poata sa faca fotografia vietii lui.Dupa vreo jumatate de ora de mers in vagon intra o tanti blonda cu chipiu de controlor. Uimitor, este chiar controlorul care se opinteste intr-un cleste de taxat. Ne perforeaza biletele, unii isi fac poze cu ea. Drumul continua, de data asta casele sunt lasate in urma, peisajul se compune din munte, apa si vecinii de vagon. Cunoscatorul de zona intra in vorba cu un neamt (nascut la Sibiu - clasic) si discuta despre minele de la Cavnic, despre zona, despre cum mergeau treburile inainte. Continuam sa urcam pe valea Vaserului cu Mariuta tragand vesela de vagoane, trecem prin cateva tunele, ne oprim in "gari" compuse dintr-o singura casa darapanata. Deja incepem sa ne plictisim, drumul devine prea monoton; copii canta, parintii vorbesc despre diverse, nici fotografiatul nu mai are nici un haz - peisajul e prea anost. La un moment dat trenul ajunge intr-un luminis, incetineste si se opreste. Mariuta trage trei fluiere scurte, semn ca am ajuns la capatul calatoriei noastre - Faina. Toata lumea coboara si se indreapta in sir indian catre un loc de intins o paturica si mancat un sandwitch. Inaintam pret de vreo 100 de metri dupa care trecem raul si ajungem la trei casute de vacanta in constructie. Langa ele - mese si bancute. Mai incolo - loc de picnic. Ne intindem pe jos hainutele de ploaie iar eu ma duc in recunoastere cu motivul nemarturisit de a face inventarul altora. Am observat ca unii incep sa intinda chiar mese imbelsugate - cineva spala la rau un kilogram de rosii, altcineva taia o ceapa. Incep sa apara in mod tipic romanesc castroane pline cu oua fierte, casolete intregi de prajituri, pui la cuptor, fripturi, rosii, ceapa, ardei, sticle de vin. Unii se aseaza la mesele lungi, altii se intind pe jos pe paturi. Mancam un sandwitch si ceva fructe si ne pregatim de plecare. La Faina urma sa stam o ora si jumatate dar datorita unor intarzieri pe traseu stam doar o ora. In incercarea de a prinde loc la platforma plecam mai devreme de la locul de picnic si ne indreptam spre trenulet. Zadarnic efort, platformele erau deja pline. Ne urcam din nou in vagonul in care am stat. Locurile noastre sunt ocupate de niste francezi, asa ca ne asezam in alta parte. Apare si gasca mare care ne-a insotit la dus, care se imprastie prin vagon. Se face ora doua. Ar fi trebuit sa plecam dar din motive necunoscute inca nu se intampla asta. Vecinii nostri de vagon coboara si se intind pe iarba schimband impresii. Aflam si motivul intarzierii: personalul a comunicat doua ore de plecare - doua si doua si jumatate; evident ca acum asteptam pe toata lumea. Un copil alearga pe niste traverse stivuite langa sina. Calca pe una instabila si se duce de-a dura acompaniat de un "Bravo, Silviu !" din partea tatalui sau, cunoscatorul de zona. Mariuta incepe sa faca manevre pentru a relua sarcinile. La ora doua si jumatate fix, cu un trei suiere scurte se opinteste, gafaie si incepe sa traga de cele sase vagoane pline de oameni "mai grei cu un sandwitch si mai usor cu un pipi" (comentariul unui calator).Drumul de intoarcere este mult mai scurt datorita faptului ca este la vale. Cu toate acestea tot ne ia trei ore sa ajungem inapoi in Viseu, trei ore lungi si plictisitoare. Aproape de "free shop" trenul incetineste si niste muncitorii aflati pe platforma de lemne se dau jos si se reped la carciuma. Intr-un nor de fum Mariuta intra in "gara", incetineste si se opreste. Calatoria s-a terminat.Sa nu trageti concluzii gresite din povestirea mea. Poate unora li se va parea "superb" sa mearga cu un trenulet hurducaind sase ore. Am incercat pe cat posibil sa avertizez eventualii cititorii sa nu se astepte la lucruri extraordinare din partea mocofanitei. In fond si la urma urmei este doar o plimbare cu trenul.
Salutari din concediu !

Oameni de munte - partea a doua

Asa dupa cum v-am promis o sa va relatez si despre coborarea de la Cabana Dochia. Daca mai tineti mine (daca nu, cititi post-ul anterior) ultima data eram sus la cabana delectandu-ne cu privelistea si ceva apa rece. Pe la ora 15:00 am decis ca e timpul sa o luam inapoi spre Durau. Intrucat am fost sfatuiti sa vizitam si schitul aflat in apropiere am facut un mic ocol sa vedem despre ce este vorba. Si este vorba despre un schit de calugari ale caror chilii spanzura practic deasupra prapastiei. Pentru fanii genului - biserica a fost construita intre 1990 si 1993 materialele fiind carate fie de oamenii din satele din jur, fie cu elicopterele. Schitul inca nu este terminat.In scurt timp am luat-o din loc catre traseul care cobora in Durau via Cascada Duruitoarea. Dupa o scurta portiune de platou, la un moment dat drumul coteste si incepe sa coboare abrupt pe sub stanci. Ne dam seama in curand ca si o coborare poate fi la fel de rea ca o urcare - sau mai rau. Poteca este plina de bolovani si este lata exact cat o musca-ntre ochi. In dreapta se ridica culmea muntelui, in stanga se casca prapastia. Dupa vreo 15 minute de coborat "din treapta in treapta" ajungem la partea periculoasa - poteca era intrerupta, lasand loc unei mini-cascade. In perete erau prinse cabluri de otel ca sa aiba tot omu de ce se tine cand aluneca pe pietrele ude. Am reusit sa trecem cu bine - eu ajutand si o femeie careia i se facuse frica in timp ce barbatu-sau isi calma plodul, un baietas dolofan fortat de parinti sa mearga pe munte. Drumul a continuat in acelasi ritm, pana cand a ajuns sa fie obositor. Permanent trebuia sa fim cu ochi-n patru sa nu ajungem in Durau pe o cale mai scurta decat traseul. Deja picioarele ne tremurau la fiecare pas, trebuia sa ne gandim de doua ori inainte de a pune piciorul jos, caci riscam sa ne ducem cu tot cu prundisul de sub talpi la vale. Din loc in loc traseul era "amenajat" cu barne si "trepte" din barne. Deja incepusera sa ma doara gambele, dar mai ales degetele care se infigeau la fiecare pas in varful bocancului. Am continuat asa pret de 30 de minute, injurand bolovanii, traseul si pe cine ne-a pus sa il facem si intrebandu-ne daca mai e mult pana la cascada. Am dat de un fir de apa de unde am avut chiar curajul sa beau - foarte buna ! Brusc iesim din padure si... supriza ! Suntem deasupra cascadei. Un alt sir de "serpentine" cu barne ne despartea de teren drept. Cu greu am parcurs si acesti ultimii metri si in sfarsit - Cascada Duruitoarea. Cadere de apa in doua trepte, multi viteji au escaladat zidul de piatra pana la prima treapta, eu nu am mai avut puterea.Am zabovit pret de vreo 10 minute, am baut apa, am facut poze si am plecat plini de elan la drum, cu convingerea ca nu mai e mult. Drumul devenise lin si usor, marcajele erau clare... La un moment dat drumul incepe sa urce o panta usoara, panta care avea sa se transforme intr-una mai grea. Cu nervii la pamant ("de ce trebuie sa urcam cand de fapt traseul de COBORARE ??!?!") ne luam la tranta cu terenul accidentat, care in cateva randuri ne-a invins. Dupa cateva zeci de minute de urcusuri si coborasuri deja picioarele ne tremurau, ne era imposibil sa ne ridicam de jos odata ce ne asezam. Muschii pulpelor se umpleau de carcei la fiecare efort, transpiratia imi curgea pe fata. La un moment dat dam de o sageata care se abatea de la poteca si indica "Statiunea Durau". Privind spre sensul indicat de sageata ne-a cuprins disperarea. Drumul se afunda in niste boscheti si de acolo incepea o coborare ca aceea de la Dochia la Duruitoare. Injurand printre dinti am luat-o pe poteca, incercand sa ne tinem echilibrul, atat cat mai puteam. A urmat o ora de coborat prin padure, dureri in picioare la fiecare pas, ruperi de ritm cauzate de diverse radacini si alunecari... Deodata printre copaci incepe sa se zareasca ceva ce clar nu facea parte din padure. In curand s-a dovedit ca era o sosea - din pacate nu ne ajuta cu nimic, era rupta, asa ca a trebuit sa continuam inca vreo 5 minute prin padure.Can am iesit din padure la ghereta Administratiei de unde plecaseram in urma cu noua ore si jumatate nu ne venea sa credem ca e adevarat. Pana si drumul drept pe care mergeam ne cauza dureri in picioare. Aceasta a fost o bucata de aventura. Ne-am recompensat cu masa imbelsugata la Grintz (vi-l recomand cu caldura daca ajungeti in Durau, se gateste exceptional !), tot intrebandu-ne ce-o fi fost in capul nostru.
Salutari din concediu !

Oameni de munte - partea intai

Aici trebuia sa fie o intreaga descriere a drumului de la Bucuresti la Durau, precum si turul unor obiective turistice cum ar fi Cetatea Neamtului, manastirile Agapia si Varatec etc. Toate acestea pot insa astepta pentru ca am de gand sa va scriu despre cea mai frumoasa experienta din cele trei zile "moldovenesti" - plimbarea pe munte. Traseul propus: Durau - cab. Fantanele - cab. Dochia - retur. Acest traseu a fost usor modificat de un domn amabil de la administratia Parcului National Ceahlau care ne-a spus ca putem cobori de la Dochia si pe la Cascada Duruitoarea. Cu acest plan maret, un ghiozdanel plin de cele trebuincioase si mai ales cu mult entuziasm am pornit la drumInainte de a intra in poveste se cer niste lamuriri: pentru cei nascuti in masina - multumiti-va cu aceasta poveste, cititi-l pe Calistrat Hogas, priviti poze, dar NU VA AVENTURATI; pentru cei a caror experienta de munte include cel putin un traseu prin Bucegi - aventurati-va cu curaj, este splendid; probabil ca adevaratii oameni de munte au facut deja traseul asa ca lor n-am nimic sa le spun :). Noi nu am vazut nici macar Babele, ca sa nu mai zic de vf. Omu, Piatra Arsa etc. De jos ni se spusese ca urcusul pana la Cabana Fantanele e destul de usor. Abia mai spre sfarsit asa o sa fie trei serpentine mai pieptise in rest... Intr-adevar, primii 30 de metri au fost usori, dupa care a inceput urcusul prin padure. Deja picioarele mele obisnuite sa urce doar pana la etajul doi dadeau semne ca nu prea or sa faca fata calatoriei. Cu rasuflarea taiata si blestemand in gand am ajuns la primul popas - o masa si o bancuta langa un cos de gunoi. Am stat pret de 5 minute, am baut apa (observand ca sticla se varsase in ghiozdan - ce bucurie) si am urmarit alti oameni urcand voiosi. Abandonul unor persoane din fata noastra ne-a dat aripi si ne-am aventurat pe ultimul salt spre cabana - acele "serpentine pieptise". Termenul de serpentine este folosit in cel mai adevarat sens al cuvantului, sunt adevarate serpentine sapate in coama dealului si asigurate cu barne de lemn. Pe parcursul acetui infernal urcus ne-am intalnit cu un baiat si o fata ce coborau, fata zicand dezamagita "Io am criezut ca urcushu e asha ... prin poinitzi shi vierdeatza, ca asha viedeam io muntzii din mashina". Ghinion ! Brusc, padurea se termina, soarele ma loveste in ochi, aud o talanga si un muget - am ajuns ! Am urcat in fuga ultima panta pana la terasa cabanei si acolo m-a lovit (pe langa soare) peisajul superb la care imi era ochiul supus: toata statiunea Durau se desfasura la picioarele noastre ca si cum ar fi fost un oras de jucarie. Habar nu aveam ce avea sa urmeze asa ca ne-am bucurat de priveliste, ne-am tras sufletul, am platit nesimtitul pret de 10 lei pe patru sticle de "apa plata la jumate" (deh, pret de cabana). Dupa vreo 15 minute am zis ca deja e timpul sa intindem pasul spre Dochia. Ne-am asigurat ca o luam pe drumul bun - marcaj cu dunga rosie pe fond alb pentru amatori si p-aci ti-e drumul. Drum care a inceput destul de nervos - am urcat o coasta, am continuat sa urcam pe o carare - urcat, urcat si numai urcat. Cam pe la mijlocul urcusului se aude un sunet de trompeta bine cunoscut prietenilor care ma anunta ca cineva voia sa dea de mine pe coclaurii aia. Era tata:
- Alo !
- Salut ! Dupa cum gafai esti pe munte !
- Da, sunt in drum spre Dochia.
- Ha ha ... Pe unde te-a carat Florin (un vechi prieten de-al lui) in carca...
- Da, crezi ca poate sa vina sa ma care si acum ?
- Ha ha... Da' cum v-ati aventurat ca ala e traseu destul de greu ?
- Pai omul la care stam a zis ca e usurel...
- Muahaha, si-a batut joc de voi !
Foaaaaarte incurajator. Pe drum am primit recomandari sa nu care cumva sa incercam sa coboram pe Duruitoarea, ca e rau de tot. Devenea din ce in ce mai palpitant.
La un moment dat drumul se indreapta si, pentru 20 de minute, totul se transforma intr-o plimbare pe coasta muntelui. Facem poze, ne uitam suspiciosi la stanca Panaghia care se tot apropia de noi, semn ca traseul trece si pe acolo. La fel de brusc cum s-a linistit, drumul incepe sa urce din nou. De data aceasta nu mai sunt radacini de pomi si cetini, sunt bolovani si pietricele. Urc, urc si urc si simt ca tendoanele imi ies prin piele si inima imi sare din piept. Din cand in cand ne oprim sa admiram peisajul - incepuse sa se vada tot lacul Izvorul Muntelui. La un moment dat ajung la marginea padurii. Dupa inca vreo 20 de pasi in fata mea se deschide un platou larg de pe care am vedere nu numai la statiunea Durau, ci si la satul Ceahlau, chiar si la orasul Bicaz. Ajunsesem la locul numit Cusma Dorobantului, locul pe unde drumul iese din padure si inainteaza pret de 300 de metri spre stanca Panaghia ca apoi padurea sa-l ia din nou. Pauza, poze, apa dupa care o luam din nou la pas, mereu pe marcajul cu dunga rosie. Incepem din nou sa urcam prin padure, iar dupa vreo 10 minute drumul iese in sfarsit la lumina. O pauza in tufisurile de jnepeni (sper ca asa se numesc tufisurile cu ace ca de brad, sa fiu corectat daca nu e asa :) ) ne permite sa vedem toata valea. Deja devine sigur ca vom ajunge in locurile la care priveam cu teama de jos din vale si ne gandeam ca trebuie sa fii nebun sa ajungi pana acolo. Langa noi, aproape de s-o atingi cu mana domnea stanca Panaghia ranjind amenintator. Ne-am luat inima in dinti si ne-am afundat din nou in padure, pe drumul care o ocolea. Dupa un drum lejer de cca. 15 minute am ajuns in spatele varfului Toaca, unul din cele mai inalte din masivul Ceahlaului. Niste scari de lemn roase de vreme duceau pana in varf, la statia meteorologica. Zicandu-ne ca o nebunie e de-ajuns pe ziua aceea ne-am multumit sa-i privim pe cei ce se aventurau. Noi ne-am odihnit un pic in fata bazei statiei meteo dupa care am luat-o la pas pe drumul care taia platoul si ducea spre cabana Dochia. Dupa vreo 20 de minute de mers (timp in care baiatul simpatic de la administratia Parcului ne-a depasit in pas voios, semn ca pentru el urcusul era un fel de plimbare in Cismigiu) ajungem in sfarsit la unul din punctele de pe harta noastra din acea zi - Cabana Dochia. Cabana Dochia e construita pe buza unei rape (prapastie este prea pretentios) si este un punct terminus al multor trasee din Ceahlau. Am intalnit oameni venind dinspre Durau, dinspre Izvorul Muntelui, dinspre Cascada Duruitoarea. De pe terasa cabanei se vede lacul Izvorul Muntelui in toata splendoarea lui, precum si orasul Bicaz. Izvorul cu apa rece si buna este primul loc unde se opresc toti turistii. De aci intram in cabana sa intrebam de ceva de-ale gurii, nu de alta dar deja foamea ne rodea interioarele neobisnuite cu acest gen de efort. Supriza ! Nu ne poate da de mancare - este inventar. M-am multumit cu o ciocolata Poiana cu alune si am iesit afara sa impartim sandwitch-ul imens pe care am avut inspiratia sa-l luam la plecare pe traseu. Planul de intoarcere era sa o luam spre Durau via Cascada Duruitoarea, drum de care ni se spusese ca este un coboras abrupt si, pe alocuri, destul de periculos. Asa a si fost, dar despre asta va voi spune in a doua parte a relatarii. Salutari din concediu !

Romanul - perla litoralului romanesc

Costinesti. 12 august 2006. Imbulzeala. Gara plina de oameni asteptand calare pe valize trenul care o sa-i smulga de la mare ca sa-i arunce inapoi in orasele lor prafuite la locurile de munca anoste. Strada principala este umpluta pana la refuz de oameni venind de la plaja - este ora 11:15, deja la ora asta tot romanul se retrage, "este explozii solare". Din inaltul falezei plaja pare un loc invadat de furnici - furnici care stau la soare, furnici care ies din apa, furnici care intra in apa, furninci care pleaca, furnici care vin. Odata ce cobori treptele falezei si pasesti pe amestecul de pietre-scoici-mucuri de tigara-nisip-seminte iti dai seama ca ai gresit: nu sunt furnici - sunt oameni. Oameni intre care vei petrece o zi agreabila la plaja - evident, odata ce te-ai luptat pentru un chaisse-longue (sau shezlong cum sta scris pe un afis) si ai reusit sa capturezi si o umbrela in aceasta lupta. Dai un ban, dar stai la umbra.
Indata ce te asezi pe shezlong si reusesti sa infigi umbrela in amestecul de pietre-scoici-mucuri de tigara-nisip-seminte realizezi ca vei apartine unei mari familii - familia plajei. In urmatoarele ore vei afla toate of-urile vecinului tau, tot ce a facut in ultimele zile, tot ce va face in ultimele zile, vei afla ce mancare ii place, cu ce crema se da, ce tigari fumeaza, ce mai fac copii, nepotii, parintii, cand pleaca, de unde e si tot ce mai vrea el sa impartaseasca in gura mare la telefon.
M-am hotarat sa ader la moda plajei (poate ca as fi facut asta daca mai stateam vreo doua zile :) ): bijuterii neaparat - lant, bratara de aur, cat mai groase; burta - da, se poate si mai mult :); slip negru ca sa stea sub mentionata burta; punga de seminte in mana ale caror coji se adauga amestecului de pe plaja; telefon mobil cu care sa majoc cand stau la soare. Din fericire am plecat la timp de la mare :)
Un alt lucru care te izbeste la mare la romani este cantitatea de femei care face topless - vezi sani (popular numiti tzatze) de toate felurile - mari, mici, in vant, atarnand - si de toate varstele - de la 18 la 80 de ani femeia romanca face topless. Sanatos ? Nu. Poluare vizuala ? In 80% din cazuri da.
Una peste alta experienta de la mare a fost interesanta. N-am mai pomenit de terasele de pe care urla muzica, de cozile la shaorme si kebapi si hotzi-dogi, de "compania marilor spectacole care organizeaza un megaconcert cu renumitii nicolae si nicoleta guta, florin salam, remus talent..." - va las sa le desoperiti singuri.
Salutari din Durau :)

AMR 5

Draga blogule,

Au mai ramas 5 zile. Se fac pregatiri, socoteli, trasee, dar poate cel mai mult se viseaza si se ofteaza ca mai sunt 5 zile.
Programul incarcat: 3 zile la mare pe litoralul romanesc (beachbulgaria.com sucks !) - intoarcerea luni seara. De marti dimineata incepe excursia - Brasov, Miercurea Ciuc, Piatra Neamt, Targu Neamt. Stam o zi, vizitam imprejurimi. Plecare pe urma spre Maramures unde este in plan cimitirul vesel din Sapanta si plimbarea cu mocanita pe valea Vaserului. Duminica seara trebuie sa ajungem la Arieseni unde ramanem o saptamana si avem un plan maret - urcare pana la releul de pe Varful Bihor.

Toate cele de mai sus se vor schimba, evident, de vreo trei ori pana plecam :).